" Nu este despre a deveni o mamă mai bună, ci este despre a opri pentru o clipă goana. Despre a lăsa jos lista de lucruri de făcut, comparațiile, vocile din exterior care îți spun cine ar trebui să fii și cum ar trebui să arate maternitatea ta. Este despre a înceta să mai alergi după o versiune idealizată de mamă și despre a începe, pentru prima dată poate, să te întâlnești cu tine. Nu este despre a aduna mai multa informație, mai multe tehnici, mai multe metode. Nu este despre a construi o versiune îmbunătățită a ta, nu este despre a repara ceva ce este stricat. Pentru că nu ești stricată. Poate te-ai simțit pierdută, copleșită, poate ai avut momente în care ai simțit că nu mai faci față, că nu mai știi cine ești, că te-ai îndepărtat de tine însăți. Dar asta nu înseamnă că ești defectă. Înseamnă că ai purtat prea mult timp poveri care nu erau ale tale. Înseamnă că ai încercat să supraviețuiești într-o lume care nu a știut să țină spațiu pentru sensibilitatea ta.
Este despre a-ți aminti. Este despre a-ți aminti cine erai înainte să înveți să fii cuminte. Înainte să înveți să te adaptezi, să înveți să-ți înghiți emoțiile, să înveți că iubirea vine cu condiții, să înveți că trebuie să fii „bună” ca să meriți. Este despre acea parte din tine care știa să râdă fără motiv, să plângă fără rușine, să spună „nu” fără explicații, să simtă fără să se judece. Despre copilul din tine care nu avea nevoie să demonstreze nimic ca să existe, despre acea ființă întreagă care nu se fragmentase încă pentru a se potrivi în așteptările lumii.
A fi mamă trezită nu este un upgrade al personalității tale ci este o întoarcere acasă. Este o întoarcere în corpul tău, în respirația ta, în adevărul tău interior. Este o revenire din afară înăuntru, din rol în ființă, din automatism în prezență. Este o dezbrăcare lentă de straturi, de frici moștenite, de rușini care nu sunt ale tale, de convingeri care ți-au fost puse în brațe când erai prea mică să le refuzi. Este un proces de amintire profundă, în care începi să recunoști vocea ta adevărată din zgomotul lumii. Strat cu strat, începi să vezi ce ai preluat fără să alegi, ce ai dus mai departe din loialitate, ce ai acceptat ca fiind „normal”, deși corpul tău știa că nu este. Și această dezbrăcare nu este ușoară. Pentru că fiecare strat era, la un moment dat, o formă de protecție. Și poate asta este cel mai greu. Pentru că nu ai fost învățată să te asculți ci ai fost învățată să te conformezi, să fii puternică, să mergi mai departe, să nu faci valuri, să nu deranjezi, să nu simți prea mult, să fii recunoscătoare, să te descurci, să porți totul singură.
Ai fost învățată să strângi din dinți, să zâmbești când doare, să te adaptezi când nu mai ai resurse, să spui „e ok” când nu mai este. Ai fost învățată să ai grijă de toți, dar nu și de tine. Să fii disponibilă, dar nu prezentă cu tine însăți. Și acum, când începi să te trezești, corpul tău nu mai poate susține această poveste. De aceea doare, de aceea ești obosită, te enervezi mai ușor, plângi fără motiv aparent. De aceea simți că nu mai încapi în viața ta de dinainte, nu pentru că ți-ai pierdut puterea, ci pentru că adevărul începe să se miște prin tine. Pentru că ceva din tine refuză să mai trăiască fragmentat, sistemul tău nervos începe să ceară autenticitate, sufletul tău nu mai acceptă compromisuri care îl micșorează.
A-ți aminti înseamnă să-ți amintești cum se simte să fii vie. Să-ți amintești cum se simte să respiri adânc fără să te grăbești. Să-ți amintești că emoțiile tale au dreptul să existe, că limitele tale sunt sacre. Să-ți amintești că nu trebuie să te pierzi ca să fii iubită. Înseamnă să-ți dai voie să simți fără să te explici. Să spui „ajunge” fără să te justifici. Să îți onorezi oboseala, să îți respecți ritmul, să îți dai voie să fii imperfectă și întreagă în același timp. Și poate cel mai important: să-ți amintești că nu ești aici să-ți sacrifici sufletul pentru liniște. Copiii tăi nu au nevoie de o mamă care se anulează ci au nevoie de o mamă care se întoarce la sine. Pentru că atunci când tu îți amintești cine ești, le dai și lor permisiunea să rămână cine sunt. Nu trebuie să-i înveți asta prin cuvinte. Îi înveți prin felul în care îți ții propriile emoții, prin felul în care spui „nu” fără vinovăție, prin felul în care îți recunoști greșelile, prin felul în care te ierți, prin felul în care alegi adevărul în locul aparenței. Copiii nu învață din ce le explicăm ci învață din cum trăim. Din cum ne tratăm pe noi, din cât de mult ne permitem să fim reale.
A-ți aminti nu este un moment unic ci este o practică zilnică. Este alegerea de a te întoarce în corp atunci când vrei să fugi, de a respira atunci când vrei să reacționezi, de a simți atunci când vrei să controlezi. Este alegerea de a rămâne cu tine atunci când totul din tine vrea să se abandoneze. Este alegerea de a opri lanțul vinovăției, al rușinii, lanțul sacrificiului inconștient, al iubirii condiționate. Este momentul în care spui: aici se oprește. Cu mine, prin mine. Poate nu vei face asta perfect. Poate vei cădea de multe ori, poate vei uita, poate vei reveni la vechi reflexe. Dar diferența este că acum știi. Și când știi, poți reveni. Poți reveni la tine, la copilul tău, la adevăr. A fi mamă trezită nu este despre a ajunge undeva. Este despre a-ți aminti, iar și iar, cine ești dincolo de roluri. Este despre a trăi din prezență, nu din program. Este despre a înțelege că vindecarea ta nu este un act egoist ci este un act de iubire profundă. Pentru că atunci când tu începi să te vezi, copilul tău nu mai trebuie să te trezească prin durere. Și poate că aici se ascunde ceva ce mintea noastră nu a fost învățată să accepte: scopul tău ca mamă nu este să creezi un copil perfect, nu este să formezi un om admirat, să produci un rezultat pentru lume, să dovedești că ai făcut bine, nu este să îndeplinești un standard invizibil. Mintea caută mereu un scop. Caută o destinație, o validare, o formă măsurabilă a reușitei. Mintea întreabă: „Ce trebuie să fac?”, „Ce trebuie să devină copilul meu?”, „Ce trebuie să obțin din această maternitate?”. Mintea nu poate trăi în prezență pentru că prezența nu produce nimic vizibil. Prezența nu poate fi pusă în CV. Nu poate fi comparată, nu poate fi lăudată.
Și totuși, poate că scopul nu este în a face, poate că scopul este în a fi. Poate că nu ai venit aici să creezi ceva spectaculos ci poate că ai venit să oprești ceva. Să oprești lanțul fricii, să oprești rușinea transmisă mai departe, să oprești iubirea condiționată, să oprești adaptarea care rupe suflete. Mintea spune: „Ce trebuie să fac ca să fiu o mamă bună?”. Prezența întreabă: „Cine sunt eu când sunt cu copilul meu?”. Mintea construiește strategii iar prezența creează spațiu, mintea compară, iar prezența observă, mintea vrea rezultate iar prezența ține relația. Și poate că adevărata provocare a maternității nu este să faci mai mult, ci să încetinești suficient cât să fii. Să fii acolo când copilul plânge, când râde, când e confuz, când greșește, să fii acolo când tu greșești. Pentru că lumea ne-a învățat că valoarea vine din performanță, că suntem apreciate pentru ce producem, pentru cât facem, pentru cât sacrificăm. Și ducem această programare și în maternitate. Vrem să producem copii echilibrați, inteligenți, apreciați, adaptați, copii „reușiți”.
Dar poate că nu acesta este scopul. Poate că scopul tău aici, ca mamă, nu este să creezi un copil admirat de lume ci să crești un copil care nu se pierde pe sine. Poate că scopul tău nu este să îl duci cât mai sus în ochii societății, ci cât mai aproape de el însuși. Și pentru asta, nu trebuie să faci mai mult. Trebuie doar să fii mai prezentă. A fi nu înseamna pasivitate, nu este lipsă de acțiune. A fi este curajul de a nu te refugia în activitate ca să nu simți, este curajul de a sta cu tine când mintea vrea să alerge, este curajul de a nu te mai defini prin rezultate. Pentru că atunci când tu ești, copilul tău învață că existența lui este suficientă. Că nu trebuie să devină ceva ca să fie iubit, că nu trebuie să performeze ca să fie văzut, că nu trebuie să facă pe plac ca să fie susținut. Mintea nu suportă acest adevăr, pentru că mintea funcționează pe lipsă. Pe „încă nu e suficient”, pe „mai trebuie”, pe „mai mult”. Dar sufletul știe. Sufletul știe că scopul nu este în acumulare ci este în prezență. Nu este în a deveni, ci în a-ți aminti, nu este în a face, ci în a fi. Și poate că acesta este cel mai înalt scop al tău ca mamă pe acest Pământ: să devii un spațiu sigur în care un copil poate să fie. Nu să îl modelezi, nu să îl controlezi, nu să îl împingi, ci să îl ții. Pentru că atunci când un copil este ținut în prezență, el învață să se țină singur în viață. Și poate că asta este marea schimbare de paradigmă: maternitatea nu este despre a crea ceva în exterior ci este despre a te întoarce la tine în interior. Nu este despre a face copii mai buni ci este despre a fi tu mai adevărată. Și când ești, fără mască, fără program, fără fugă, fără performanță, copilul tău nu mai trebuie să lupte pentru iubire, el doar respiră și asta este suficient."
Fragment din cartea in curs de aparitie : " Am esuat ca mama sau m-am trezit"